Sa nu-ti faci ''chip cioplit''. Sau pictat

Inainte de a –mi da seama ca nu exista nici un fel de zeu am fost, ca cea mai mare parte dintre romani, crestin ortodoxa. Si, ca orice crestin-ortodoxa care se respecta, aveam si eu bine inradacinat, in spatiul dintre neuroni, cultul icoanelor. La un moment dat chiar facusem o pasiune pentru asta. Am adunat tot felul de icoane si iconite care mai de care mai colorate si mai dragalase (at least I used to think they are), totul culminand cu un exemplar 5 un 1, mai ceva ca la detergenti: una bucata icoana + doua bucati din niste haine de popa + una bucata vata imbibata in mir +o cruciulita de plastic, toate ambalate frumos intr-o pungulita. 
Acum a venit timpul sa le arunc. Era de multa vreme timpul sa le arunc, dar pur si simplu nu mi-au fost la indemana. A trebuit sa urmez o serie de pasi,dintre care cei mai importanti sunt : 
1.mersul acasa (‘acasa ‘ aflandu-se la o distanta respectabila de Bucuresti), 
2. cautatul iconitelor printre cutiile mele cu vechituri, 
3. plasatul albumului cu iconite (da, la naiba, erau frumos ordonate intr-un album) pe ascuns in rucsac (pentru a evita eventualele discutii efervescente cu parintii mei, care, stiind ca sunt atee, si-ar cam fi imaginat ce soarta le poate astepta pe bietele poze cu Gizas, maica-sa & company ; nu de alta, dar nu ma aflam in dispozitia necesara pentru a-i chinui, desi, in principiu, imi place la nebunie sa fac chestia asta),
4. scoaterea din album si distrugerea icoanitelor.
Cu trei ani in urma, la vreo saptamana dupa ce mi-a venit mintea la cap, am hotarat sa scap de cruciulita de argint pe care obisnuiam sa o port la gat atarnata de un lantisor. Nu am vrut sa o daruiesc vreunui crestin, ca sa nu (mai) contribui in nici un fel la perpetuarea nebuniei, nu am vrut nici sa o arunc la gunoi, deoarece m-am gandit ca daca tot mi-am petrecut atat de multi ani crezand in basme cu zei si cu tot felul de alte bazdaganii, eliberarea de religie merita sa fie mai demna (dupa cum se vede, inca mai staruiau niste urme de nebunie in mintea mea ; acum, evident, varianta a doua nu mi-ar mai trece prin cap). Asa ca am decis sa o arunc in Dambovita. Ceea ce am si facut, cu prima ocazie cu care am ajuns pe acolo. Am fost curiasa ce anume o sa simt cand o sa arunc in cruciulita in apa. Si am fost surprinsa sa-mi dau seama ca nu am simtit absolut nimic, nici macar o urma de nostalgie fata despartirea simbolica fata de ceea ce mi-a fost (pentru ca intr-adevar mi-a fost) drag. (Daca cumva te asteptai sa am vreo revelatie sau sa apara zeul dintre nori si sa arunce cu fulgere dupa mine, nu navighezi pe blogul potrivit !).
Azi ma consider perfect tratata de virusul nebuniei si nu mai simt nici un fel de nevoie de despartiri simbolice fata de nimic, nu mai am nevoie de vreun ritual mascat pentru a scapa de pozele mai sus mentionate. De data asta nu m-am mai asteptat sa simt nimic. Si totusi am simtit. Indignare. Fata de persoana care eram atunci si fata de nebunia in care ma scaldam. Si nu pentru ca aveam iconite (lucru normal pana la urma pentru anumite specii de crestini) ci pentru ca aveam...46 (da, patruzeci si sase ! si pun pariu ca mai pot gasi pe-acasa inca vreo cinci). Stiam si eu ca am multe, dar parca nu-mi aminteam sa fi fost chiar atat de multe. Ma si mir ca, avand asemenea antecedente (precum si altele si mai grave, dar asta e alta poveste) am reusit pana la urma sa ma tratez. Si daca eu am reusit, imi exprim speranta ca poate vor reusi si altii mai putin nebuni decat mine...